Institutul secular Sfânta Tereza

 “Sunt suflete care vor să fie răsplătite după măsură,
Eu însă joc la masa iubirii… pentru câştigul cel mare”.
(Sfânta Tereza a Pruncului Isus, CSG 71)

   Institutul “Sfânta Tereza a Pruncului Isus” s-a născut pentru evanghelizare. A evangheliza înseamnă a duce vestea cea bună oamenilor. Toţi suntem chemaţi la vestirea evangheliei; bineînţeles că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, dar suntem chemate să-i fim colaboratoare. Trei puncte de vedere diferite ne îngăduie să descoperim mai bine această chemare: carisma, pilda fondatorilor şi realitatea institutelor seculare.

   Institutul s-a născut în anul 1926, la Lugano, Elveţia, în urma intuiţiei profetice a întemeietorului nostru, Mons. Aurelio Bacciarini, episcop de Ticino. A început cu două surori, Maria Motta şi Margherita Dotta, alegând-o ca patroană pe sfânta Tereza a Pruncului Isus. La propunerea episcopului de atunci s-a cumpărat cu mari sacrificii imobilul din Via Nassa, nr. 66, în anul 1939, apoi, din anul 1992, institutul s-a mutat în Via Nassa nr. 64, din Lugano.

   Pentru un pas înainte trebuie să facem şi câţiva paşi înapoi. În reflecţia întoarcerii la origini a institutului descoperim carisma fondatorului, episcopul Aurelio Bacciarini: slujirea lui Cristos şi a Bisericii. El a primit-o cel dintâi şi a transmis-o primei surori a institutului, d-ra Maria Motta, prima directoare.

  La 21 ianuarie 1926, în sărbătoarea Sfintei Agneza, în faţa notarului, a fost actul de întemeiere a institutului şi încredinţat directoarei. Noviciatul a durat până în anul 1930. Tinerele domnişoare care au simţit această chemare au fost pregătite de d-ra Maria Motta şi ajutată de două surori din Congregaţia “Sfânta Cruce”, din Menzingen, alături de pr. Emilio Cattori.

  La 30 august 1930 primele şapte surori au făcut, în faţa episcopului, consacrarea în slujirea lui Cristos şi a Bisericii, aşa cum stă scris pe medalia pe care fiecare a primit-o din mâna episcopului. Medalia poartă pe faţă chipul sfintei Tereza de Lisieux, aleasă ca patroană, iar pe revers, motoul în limba latină, Servire Christo et Ecclesiae.

   În anul 1947, papa Pius al XII-lea, în constituţia apostolică Provida Mater Ecclesiae, a recunoscut institutele seculare în Biserică, iar un an mai târziu, la 1 februarie 1948, Institutul Secular “Sfânta Tereza” a obţinut aprobarea pontificală. La 13 iunie în acelaşi an, printr-un decret al episcopului Angelo Jelmini, au fost aprobate primele constituţii.

  Conciliul Vatican II, prin reflecţia sa profundă asupra Bisericii, i-a îndemnat pe toţi cei consacraţi la o regândire adusă la zi a propriei carisme. Şi Institutul secular “Sfânta Tereza a Pruncului Isus” s-a reînnoit. La 30 mai 1983, episcopul locului Angelo Jelmini şi-a dat acordul asupra constituţiilor reînnoite. În acest nou text s-a definit clar “caracterul secular”, iar carisma slujirii a fost pusă pe primul plan: “Institutul doreşte să-şi înfăptuiască scopul fundamental, care este cel de a sluji lui Cristos şi Bisericii, în contextul consacrării seculare şi în spiritul sfintei Tereza a Pruncului Isus” (art. 2).

  Consacrarea este trăită străbătând calea “copilăriei spirituale”, prin practicarea sfaturilor evanghelice, prin angajarea în muncă şi dezvoltarea vieţii de rugăciune personală şi liturgică.

  În primii ani de viaţă, sub conducerea sr. Maria Motta, institutul a primit două activităţi: Secretariatul Uniunii Femeilor Catolice Ticineze, care durează până în anul 1952, şi administrarea ziarului Giornale del popolo, până în anul 1973. Între anii 1926 şi 1937 membrii institutului au animat un oratoriu feminin, în cartierul Besso. Din anul 1926 s-au îngrijit şi de revista Vita femminile, “singurul glas autentic ticinez în domeniul revistelor specializate pentru femei”.

  În casa centrală din noul sediu, surorile au găzduit cursuri de exerciţii spirituale, foarte frecventate, pentru toate categoriile de oameni, şi Conferinţa Internaţională a Scoutismului Catolic, în anul 1948.

  Această carismă a dat roade îmbelşugate. O istorie completă a acestor activităţi încă nu s-a scris şi nu va fi uşor de scris.

  Viitorul este în mâinile lui Dumnezeu. Deoarece sfânta Tereza şi Isus doresc răspândirea acestei carisme până în secolul al XXI-lea, iată că într-o zi pr. Georgio Paştiu, fiind la Lugano, propune părintelui Abelardo Lobato şi directoarei institutului, sr. Maria-Tereza Candian, să extindă această carismă în România.

  Din anul 1996, Institutul “Sfânta Tereza a Pruncului Isus” a cunoscut câteva persoane din Ardeal, prima chemată fiind Doina Roman din Sebeş, profesoară de limba franceză, care îşi dorea de mai mult timp să devină consacrată. S-a format primul grup din Transilvania (Sebeş, Blaj, Cugir, Deva) şi în scurt timp s-au format noi grupuri în Muntenia (Câmpina, Bucureşti) şi în Moldova.

   Excelenţa sa Petru Gherghel, episcopul Diecezei de Iaşi, a primit cu bucurie această veste de avea mai multe persoane care, fiind consacrate lui Isus şi Bisericii, să activeze în întreaga dieceză.

  Prima chemată, prima consacrată din Moldova a fost sr. Tereza Dorcu din Iaşi, care a format aici un mic grup, care cuprindea atunci în toată ţara 22 de aspirante şi 3 surori.

  Ziua de duminică, 6 aprilie 2003, va fi considerată o dată istorică pentru institut. La sfânta Liturghie din a V-a duminică din Postul Mare, trei surori au spus: “Iată-mă!”. După ce au parcurs cu succes primii paşi şi perioada primului angajament, în timpul căruia au dat dovezi de seriozitate a vocaţiei lor, Tereza Dorcu, Elena Solcan şi Maria Nicoară au făcut profesiunea voturilor de sărăcie, ascultare şi castitate, în faţa directoarei Marina Anzini şi a părintelui Abelardo Lobato, de la Lugano (Elveţia). Un semn al cerului a fost zăpada care a căzut din plin, ca pe timpul sfintei Tereza din Lisieux. Fulgii de nea păreau că dansează pentru celebrarea evenimentului.

   Încet-încet, cu răbdare, multă rugăciune şi perseverenţă, numărul terezinelor, din toată ţara, a ajuns astăzi la 124: din care 50 cu voturi, 48 cu primul angajament, iar restul aspirante şi simpatizante. S-a aruncat sămânţa în pământ fertil. Astfel, s-au format grupuri noi la Bacău, Roman, Oneşti, Huşi, Piatra-Neamţ, Focşani, Butea, Buruieneşti.

  Terezinele din România se supun dorinţei Domnului nostru Isus Cristos pentru apostoli: să fie în lume, dar să nu fie din lume (In 15,18-26). Ele îşi desfăşoară activitatea în spitale, în şcoli, în Biserică, activând în Acţiunea Catolică, în Legio Maria sau la Grupul de Misionare “Inimă de Mamă”.

  Revista Calea cea mică a apărut cu nr. 1 în anul 2002, la Iaşi, cuprinzând conferinţe tematice, ecouri din activitatea surorilor din toată ţara sau de la casa-mamă din Lugano, Elveţia, fotografii, scrieri ale sfintei Tereza, poezii şi jocuri. De la un ziar de patru pagini, a ajuns astăzi la o revistă de 24 de pagini, parţial color.

   Pr. Abelardo Lobato scria în revista “Calea cea mică” (nr. 4): “Surorile din România au religiozitate profundă, sunt docile, cu o viaţă spirituală de rugăciune şi practică creştină. institutul nostru oferă surorilor o nouă posibilitate, asemenea celei a sfântului Francisc din Assisi, care asculta îndemnul lui Isus: Mergi, zideşte Biserica mea!”.

  Terezinele trăiesc în lume îndeplinindu-şi activităţile de fiecare zi cu dorinţa în suflet de a deveni sare, lumină şi plămadă pentru cei din jur. Doresc să trăiască radicalitatea fericirilor şi “copilăria spirituală” a sfintei Tereza, pentru a transforma lumea din interior. Deviza fiecărei surori este aceeaşi zi de zi: Pământul nu este luntrea ta, nu este locul tău de odihnă (sfânta Tereza a Pruncului Isus), deci vom spune în fiecare dimineaţă: Doamne, ce voieşti să fac? (Fap 22,10).

   Cele care simt chemarea de a fi persoane consacrate în lume şi vor s-o urmeze spiritual pe sfânta Tereza a Pruncului Isus vor urma un timp de formare din punct de vedere spiritual, după care vor participa la întâlnirile lunare ale terezinelor deja consacrate pentru cunoaştere, aprofundare şi intensificarea practicilor religioase. După un an sau doi vor face primul angajament şi vor primi constituţiile, iar după alţi trei ani pot depune voturile de castitate, sărăcie şi ascultare.

   Consacrarea seculară face din noi aducătoare de speranţă, ne face disponibile faţă de toţi oamenii; ne susţine în a da seamă de credinţa noastră, ne ajută să transmitem bucurie, lumină şi să dăruim prietenie.